All premium Magento themes at magentothemesworld.com!
Oceanul primordial

 26. 12. 2018

Gabriel Baicu

În una dintre cele două povestiri ale creației din cartea Facerea, în capitolul 1, ni se spune că universul a fost creat de Dumnezeu în interiorul unei mase mari de apă, când încă nu exista cerul sau atmosfera Pământului. Numai în ziua a doua a creației apele ar fi fost separate și ar fi fost creat cerul, în conformitate cu textele biblice. O parte din ape ar fi rămas „deasupra” cerului și cealaltă parte ar fi acoperit Pământul. Dacă Biblia ar avea dreptate, o parte din ape ar fi încă „deasupra” cerului, desigur o expresia mitologică care nu are sens din punct de vedere științific. Ce ar putea să însemne „deasupra” cerului? „Deasupra” cerului ar însemna deasupra spațiului cosmic, undeva la periferia universului.

Cel mai probabil, nu există nici o frontieră la marginile universului și putem să știm acest lucru din aceea că universul se află într-o continuă expansiune, deci nu există niște ape care să oprească extinderea sa în spațiu. Există apă în spațiul cosmic, dar nu poate să existe „deasupra” cerului, adică deasupra spațiului cosmic, așa cum ne spune Biblia. Apa se află în cer nu „deasupra” cerului, așa cum greșit ne informează cartea Facerea. Observația aceasta este foarte importantă, deoarece ne arată modul naiv în care oamenii din vechime concepeau structura universului. Ei credeau că deasupra cerului, conceput ca un firmament solid, care oprea apele să se reverse pe Pământ, se afla sursa pentru apa de ploaie. Ori de câte ori se deschideau niște ferestre în cer, tot de atâtea ori apa se revărsa  sub formă de ploaie pe Pământ. Această observație este un alt motiv pentru a invalida povestea creației din cartea Facerea, capitolul 1. Povestea este, în mod evident, rolul imaginației unor oameni fără nici un fel de cunoștințe științifice și nu are cum să fie un text revelat de Dumnezeu.

Desigur că povestea din cartea Facerea capitolul 1 are logica ei după care un firmament solid ar fi putut să oprească apele de deasupra sa și niște ferestre imaginare ar fi putut să permită apei să vină pe Pământ sub formă de ploaie. Aceasta este o logică a ignoranței, o explicație puerilă, care, după gradul ei de necunoaștere, ne permite să îi stabilim vechimea, care este fără îndoială impresionantă.

Pentru omul modern atâta neștiință pare incredibilă și de aceea cititorul care deschide în zilele noastre Biblia bănuiește că în spatele textelor privitoare la creație s-ar putea ascunde ceva misterios, un anumit cod. De fapt, nu există nici un cod, este vorba de un nivel de cunoaștere foarte scăzut al unor generații străvechi și trebuie să acceptăm că astfel de explicații naive nu erau probabil rare în lumea de acum câteva mii de ani. Existența atâtor religii, care au încercat să explice lumea, de-a lungul istoriei omenirii, este dovada că la începuturile civilizației predominau explicațiile naive, mitologia. Rolul mitologiei în perioada de copilărie a civilizației umane este uriaș, se aseamănă cu rolul poveștilor în perioada de început al formării oricărei ființe umane. Nu contează adevărul, ci aspectul determinant este capacitatea poveștii de a răspunde neliniștilor imaginației care generează întrebări. Copiii care devin maturi nu mai pot crede în povești și nici nu mai trebuie să creadă.

Idea unui ocean primordial este o invenție care a circulat foarte mult în universul mitologic al lumii antice. Cu siguranță, universul nu a fost creat în mijlocul unui ocean primordial și un astfel de ocean nu a existat niciodată. Aceasta este o imagine greșită bazată pe istorisiri cu caracter mitologic.

Cine a creat oceanul primordial? Deoarece Dumnezeu nu ar fi avut nici un motiv ca să creeze propriul Său dușman, trebuie ca acea întindere de ape să fi fost eternă. Ca o expresie metaforică, atunci când Dumnezeu ar fi adus lumină asupra întunericului și atunci când El ar fi separat apele de deasupra cerului de apele care sunt pe Pământ, El ar fi instaurat ordinea, înlocuind o dezordine anterioară care este descrisă de Biblia prin expresia „tohu va bohu”. Dumnezeu, fiind garantul ordinii și justiției în univers, nu ar fi putut să genereze dezordine, deci acea stare primordială de haos nu a fost rezultatul activității Lui. 

Pe lângă ceea ce cartea Facerea ne spune explicit, despre ceea ce a fost creat în cele șase zile de creație, este de asemenea prezumat că ar fi existat un ocean primordial și că planeta Pământ ar fi fost scufundată în acesta, până în cea de a doua zi a creației. Nimeni nu poate contrazice faptul că așa scrie în Biblie deci nu se pune problema că  așa mi se pare mie că scrie. Dacă Pământul se afla în mijlocul apelor, înainte de crearea cerului, înseamnă că locul pe care îl ocupă astăzi cerul, era la început ocupat de ape. Oricine poate să verifice acest aspect citind cartea Facerea, capitolul 1, versetele 6-8. Mai jos am reprodus textul biblic pentru cine dorește să constate direct ce se află scris, în această privință:

„6. Şi a zis Dumnezeu: "Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!" Şi a fost aşa. 7. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. 8. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua.” (Facerea 1; 6-8)

În prima zi a creației, conform Bibliei, ar fi fost creată lumina fără soare și ar fi fost o dimineață și o seară, fără cer. Cine poate să creadă așa ceva? Această afirmație poate să fie crezută numai de o persoană care are un total dispreț față de realitate, față de felul în care funcționează natura și față de orice cercetare științifică. Un astfel de dispreț față de lumea înconjurătoare nu are cum să fie garanția unei credințe autentice în Dumnezeu, dimpotrivă, cine contestă realitatea evidentă este mai degrabă tentat să se hrănească cu iluzii.

Credința în Dumnezeu este pe deplin justificată și ea nu trebuie denigrată din cauza insistenței unora de a crede în legende care încearcă să țină loc de realitate. Se poate afirma cu încredere că Dumnezeu nu a creat lumina fără soare și nici nu a generat o dimineață și o seară fără ca să existe cer. Mai mult chiar, parcă pentru a sublinia absurdul, cartea Facerea ne spune că Dumnezeu ar fi văzut că ceea ce ar fi făcut El ar fi fost bine. Consider că aceste afirmații sunt o jignire la adresa lui Dumnezeu care este prezentat de cartea Facerea într-o lumină foarte nefavorabilă, adică ca și cum El ar face lucruri absurde. Nu este desigur o jignire intenționată, deoarece așa percepeau oamenii din vechime lumea din jurul lor. Mulți oameni, de a lungul istoriei, au fost acuzați de către religia organizată, că ar fi săvârșit blasfemii sau erezii, dar o erezia mai mare decât a îl prezenta pe Dumnezeu așa cum îl prezintă cartea Facerea, este greu de comis.

În descrierea creației din cartea Facerea, înainte de creația cerului, în locul lui ar fi fost oceanul primordial, în care ar fi fost scufundat Pământul. Luând în considerare relatarea Bibliei, nu putem să știm cât de întins ar fi fost acest ocean primordial. Ceea ce putem să presupunem este că apele ar fi ocupat toată atmosfera terestră și de asemenea tot spațiul cosmic, adică locul în care astăzi se află cerul, atâta vreme cât ceea ce numim cer a fost creat în mijlocul apelor.

Atunci când Dumnezeu a pornit Potopul, El ar fi deschis „ferestrele” cerului. Aceste „ferestre” ar fi trebuit să fie situate undeva la limita spațiului cosmic, căci dacă s-ar fi aflat doar la limita atmosferei Pământului, atunci apele pe care ele le-ar fi ținut în loc ar fi împiedicat dinamica liberă a corpurilor cerești. Dacă „ferestrele” cerului s-ar fi aflat la limita superioară a spațiului cosmic, în cazul că există o asemenea limită, atunci ar fi fost imposibil pentru o cantitate de ploaie uriașă, ca ceea despre care Biblia vorbește, în legătură cu Potopul, să ajungă pe Pământ, străbătând întregul spațiu cosmic.

Un ocean primordial, înconjurând Pământul, la începutul creației, nu a existat niciodată, contrar cu ceea ce ne spune Biblia, și dacă ar fi existat lumina nu ar fi putut fi creată în prima zi de creație pentru că existența unei lumini funcționale presupune existența unui spațiu liber, în care aceasta să se deplaseze.

În același timp, existența unui ocean primordial este o supoziție necesară dacă vrem să înțelegem separația apelor de „deasupra” de apele care acoperă Pământul. În cartea Facerea la capitolul 1 se afirmă existența unei lumini create care, însă, nu ar fi putut să circule prea departe sub ape și nici nu ar fi putut să genereze o dimineață și o seară.

În concordanță cu cartea Facerea, Dumnezeu ar fi creat lumina într-o perioadă în care Pământul ar fi fost acoperit de apele oceanului primordial și înainte de creația cerului. Lucrul acesta este imposibil dacă cineva consideră modul în care știința explică apariția apei pe Pământ.

„Uriașul volum de apă pe care îl conțin oceanele (și mările), a fost produs în timpul istoriei geologice a Pământului. Pământul și-a schimbat în mod gradat proprietățile atmosferice, producând un amestec gazos bogat în dioxid de carbon, monoxid de carbon și nitrogen molecular. Fotodisociația (separația datorată energiei luminii) vaporilor de apă în hidrogen molecular și oxigen molecular în atmosfera superioară a permis hidrogenului să scape și a dus la o creștere progresivă a presiunii exercitată de oxigen la suprafața Pământului. Reacția acelui oxigen cu materialele de la suprafață a cauzat creșterea progresivă a presiunii vaporilor de apă care a dus la formarea apei lichide.” (ref. 11)

Este greu de crezut că apa oceanului primordial ar fi fost creată în întuneric de Dumnezeu, mai întâi pentru că aceasta ar fi însemnat o încălcare a legilor naturii, apa formându-se în prezența luminii, și apoi pentru că am pornit de la premisa că nu El a creat oceanul primordial, căci acesta reprezintă un simbol al haosului. Dacă Dumnezeu a creat o lume ordonată, bazată pe legile naturii, nu avea de ce să creeze haosul. În cartea Facerea, este scris că înainte de creația luminii, întunericul era deasupra adâncului, în timp ce Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor. Dacă Dumnezeu ar fi creat în mod miraculos apele, fără să țină cont de legile naturii, lucrul acesta ar fi trebuit să fie menționat de Biblie, dar, în realitate, aceasta nu ne spune nimic despre modul cum au apărut apele pe Pământ.

Dacă Dumnezeu ar fi creat universul împotriva legilor naturii, de ce ar mai fi așezat El toate acele legi care să guverneze natura? Dumnezeu guvernează natura prin legile naturii și nu în mod haotic, așa cum prevăd textele din cartea Facerea.

Anumiți oameni de știință susțin că apa a venit pe Pământ, adusă de meteoriți, dar, conform Bibliei, meteoriții au fost creați doar în ziua a patra, împreună cu toate celelalte corpuri cerești, cu excepția Pământului.

Legătura dintre haos și ape este un motiv mitologic străvechi și nu are nimic a face cu explicațiile științifice despre originea universului. Acest motiv este foarte răspândit în culturile antice. În mai multe mitologii, apele, care simbolizează haosul, au fost plasate la începutul creației. Această constatare face foarte evidentă conexiunea între narațiunile biblice și alte mitologii.

„În religiile mesopotamiene (Sumeriană, Asiriană, Akadiană și Babiloniană), Tiamat este un monstru al haosului, o zeiță primordială a oceanului, căsătorită cu Abzu (zeul apei proaspete) și care a produs zei tineri. Se consideră că există două părți ale mitului lui Tiamat, primul în care Tiamat este „creatoare”, printr-un Mariaj sacru între apa sărată și apa proaspătă, creând cosmosul în mod pașnic prin generații succesive. În cea de a doua parte „Choaoskampf” Tiamat este considerată întruchiparea monstruoasă a haosului primordial.” (ref. 12)

Anumiți cercetători biblici văd o conexiune între Marduk omorând-o pe Tiamat și relatarea biblică în care Yahweh îl cucerește pe monstrul oceanelor Leviathan. (ref. 13) Însăși creația biblică a cerului pare să fie o tăiere în două a oceanului primordial, pe care Dumnezeu îl aduce la ordine, la începutul creației.

Nu este dificil de văzut conexiunea dintre haos și apă, acestea merg împreună în religia mesopotamiană și sunt legate și în narațiunea biblică din cartea Facerea, capitolul 1. Amândouă mitologiile au încercat să explice același fenomen, originile Pământului. Tiamat este, în același timp, un monstru al haosului și o zeiță a oceanului, deci apa în religia mesopotamiană este o indicație simbolică a haosului. Aceleași simboluri au fost folosite și de povestirile biblice despre creație. Apa a adus haos și mai târziu generând dezastru și moarte, atunci când se vorbește despre Potop. De asemenea, pentru Egipteni, apele au fost legate de dezordine:

„Toate versiunile egiptene ale miturilor creației au în comun idea că lumea s-a format din apele fără viață ale haosului, numite Nu. Acest element probabil a fost inspirat de inundațiile pe care le produce Nilul în fiecare an; în urma retragerii lor apele lasă un sol fertil și este posibil ca Egiptenii să fi comparat acest fenomen cu apariția vieții din haosul primar. În Heliopolis, creația a fost atribuită lui Atum, o zeitate strâns asociată cu Ra, care se spunea că a existat în apele Nu, ca o ființă potențială dar inertă. Atum era un zeu auto-creat, sursa tuturor elementelor și forțelor din lume, și mitul Heliopoloitan descrie procesul prin care el a „evoluat” dintr-o singură ființă în multitudinea elementelor. Atum a apărut pe lume și a dat naștere zeului aerului Shu și surorii lui Tefnut, a cărei existență reprezenta apariția unui spațiu liber în mijlocul apelor.” (ref. 14)

Mai multe mitologii au folosit aceleași simboluri pentru a relata despre apariția Pământului și cartea Facerea le conține și ea în egală măsură. Pe lângă cartea Facerea sunt și alte texte biblice care se referă la creație. Ele sunt, probabil, mai vechi decât cartea Facerea și existența lor întărește ipoteza că povestirile creației din Biblie sunt o transpunere a altor mituri ale creației din Orientul apropiat. Aceste texte biblice se găsesc în Psalmi, în cartea lui Iov și în Profeți. De exeplu, în Psalmul 74 găsim scris:

„12 Totuşi Dumnezeu* este Împăratul meu, care din vremuri străvechi dă izbăviri în mijlocul acestei ţări. 13 Tu ai despărţit* marea cu puterea Ta, ai sfărâmat** capetele balaurilor din ape; 14 ai zdrobit capul leviatanului1, l-ai dat să-l* mănânce fiarele** din pustie. 15 Ai făcut să ţâşnească* izvoare în pârâuri, ai uscat** râuri care nu seacă. 16 A Ta este ziua, a Ta este şi noaptea; Tu* ai aşezat lumina şi soarele.” (Psalmul 74; 12- 16)

În concordanță cu acest Psalm, Dumnezeu a divizat marea cu puterea Lui și a sfărâmat capetele balaurilor din ape și de asemenea a sfărâmat capetele Leviatanului, nu capul așa cum este tradus în versiunea română a Bibliei. În traducerile mai bune ale textului original se vorbește despre mai multe capete ale Leviatanului, un dragon al apelor și acest aspect, aparent neimportant are totuși importanța lui. Citind acest pasaj, cineva poate gândi că acesta se aseamănă cu povestirea babiloniană despre creație:

„La început, nici cerul și nici Pământul nu au avut nume. Apsu, zeul apei dulci, și Tiamat, zeița apelor sărate ale oceanelor, și Mummu, zeul ceții care se ridică din ambele (s.n. tipuri de apă) erau încă uniți ca unul singur. Nu existau munți, nu existau pajiști, și nici măcar o mlaștină la suprafața apelor nu putea să fie găsită.” (ref. 15)

Apsu și Tiamat au avut inițial doi copii și în final ei au avut un strănepot cu numele Ea, care a devenit cel mai puternic din toți zeii. În urma intenției lui Apsu de a ucide copiii lui Tiamat, Ea a aflat de acel plan și l-a ucis pe Apsu. Ea a fost tatăl lui Marduk, gigantul cu patru urechi și patru ochi, care era zeul ploilor și al furtunilor. Cu un arc și săgeată, Marduk a omorât-o pe Tiamat. 

„După ce a supus adepții ei (s. n. Tiamat), el a  luat o armă și a împărțit corpul de apă a lui Tiamat în jumătăți, ca pe o scoică. Jumătate a pus-o în cer și a făcut lumile cerești, și a postat acolo paznici ca să fie sigur că apele sărate ale lui Tiamat nu pot să scape. De-a lungul lumilor cerești el a făcut adăposturi pentru zei, și a făcut luna și i-a stabilit traiectoria. Din cealaltă jumătate a corpului lui Tiamat a făcut uscatul, pe care l-a plasat peste apele dulci ale lui Apsu, care acum se ridică în fântâni și izvoare. Din ochii ei el a făcut să curgă râurile Tigru și Eufrat. De-a lungul acelui uscat el a făcut cerealele și ierburile, pășunile și câmpiile, ploile și semințele, turmele, pădurile și livezile” (ref. 16)

Separarea apelor, în apele de deasupra cerului și apele care acoperă Pământul, și creația uscatului pe un Pământ, care ar fi fost acoperit în întregime cu apă, sunt elemente comune în cartea Facerea și în povestea babiloniană a creației. Amândouă versiunile creației sunt rezultatele unor producții cu caracter mitologic și ambele nu au nimic a face cu inspirația lui Dumnezeu, sau cu modul real în care a apărut universul și omenirea:

„Cu sângele lui Kingu, cu lut din Pământ, și cu scuipat de la ceilalți zei, Ea și Nintu au creat oamenii. Asupra lor Ea a impus muncile care anterior erau atribuite zeilor. Oamenilor li s-a dat sarcina să mențină canalele, să sape și să care, să irige pământul și să crească plante de cultură, să crească animale și să umple hambarele, și să îi laude pe zei la festivalurile lor.” (ref. 17)  

Oamenii au fost creați din pământ în Biblie și din lut în povestirea babiloniană a creației. În cartea Facerea, oamenii au fost așezați de Dumnezeu în Grădina Edenului, pentru a avea grijă de aceasta și aceleași sarcini li s-au dat și oamenilor despre care vorbește povestirea babiloniană. Este exact aceeași idee în ambele narațiuni. Omenirea ar fi fost creată pentru a-i servi pe zei. Acesta este textul biblic:

„15. Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.” (Facerea 2; 15)

În cartea lui Iov găsim o altă referință la relația dintre Dumnezeu și ape:

„12. Cu puterea Lui El a despicat marea şi cu înţelepciunea Lui a sfărâmat furia ei. 13. Suflarea Lui înseninează cerurile şi mâna Lui străpunge şarpele fugar!” (Cartea lui Iov 26; 12-13)

Șarpele fugar simbolizează stăpânul haosului, și moartea lui înseamnă creația Pământului, care apare din apă. Aceeași temă apare și în Isaia, în care bătălia dintre Dumnezeu și șarpe va continua până la sfârșitul zilelor. (ref. 18)

„1. În ziua aceea Domnul se va năpusti cu sabia Sa grea, mare şi puternică, asupra leviatanului, a şarpelui care fuge, asupra leviatanului, a şarpelui încolăcit, şi va omorî balaurul cel din Nil.” (Isaia 27; 1)

Psalmul 74 vorbește la trecut „ai zdrobit capul Leviatanului1, l-ai dat să-l* mănânce fiarele** din pustie”, dar Isaia 27; 1 vorbește la viitor „va omorî balaurul cel din Nil”. A fost sau nu Leviatanul ucis de Dumnezeu încă din vremurile străvechi? Se pare că Leviatanul a fost pedepsit de două ori cu toate că era deja mort. „Șarpele care fuge” nu poate să fie Satan, așa cum a fost descris de teologia creștină. „Șarpele care fuge” este un simbol care se referă la aceeași temă a creației din haos care se regăsește și în alte mitologii din Orientul Apropiat. Același simbol apare de asemenea în cartea Apocalipsa din Biblie, dar de această dată cu o nouă înfățișare, dată de teologia creștină. Șarpele cel vechi, venit din haosul simbolizat de oceanul primordial, nu mai este cel care era în legendele din Orientul Apropiat; el a fost transformat în Satan, personajul atât de mult detestat de toți credincioșii:

„3. Şi alt semn s-a arătat în cer: iată un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne, şi pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti. 4. Iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ. Şi balaurul stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când se va naşte.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 12; 3-4)

„1. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară, care avea zece coarne şi şapte capete şi pe coarnele ei zece cununi împărăteşti şi pe capetele ei: nume de hulă.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 13; 1)

„3. Şi m-a dus, în duh, în pustie. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară roşie, plină de nume de hulă, având şapte capete şi zece coarne.” (Apocalipsa Sântului Ioan Teologul 17; 3)

Victoria finală a lui Dumnezeu asupra șarpelui reprezintă, de asemenea, supremația Sa asupra haosului primordial și asupra apelor, care, până la ultima carte a Bibliei, sunt văzute ca simbolul dușmanului Său. Această victorie este descrisă metaforic prin imaginea, în care marea va dispare pentru totdeauna.

„1. Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 21; 1)

Putem să vedem lupta cosmică dintre bine și rău, care a început în cartea Facerea cu Dumnezeu punând ordine în haos, cel din urmă fiind simbolizat de apele oceanului primordial. Această luptă, cu care începe Biblia, a fost transformată într-o altă versiune a ei, în care haosul reprezentat de ape a fost înlocuit cu un înger creat de Dumnezeu, adică cu Satan. În legătură cu acest aspect, Biblia conține o contradicție, deoarece până la urmă rezultă că Dumnezeu duce o luptă în paralel cu doi dușmani, șarpele inițial care simbolizează haosul și Satan. Șarpele care reprezintă simbolul haosului în Biblie nu poate să fie identificat cu Satan, deoarece inițial Diavolul a fost creat ca un înger perfect ceea ce exclude simbolismul unei stări haotice. Problema este că cele două personaje sunt confundate între ele și că din această confuzie iese o amestecătură fără sens.

Când se pune semnul egalității între Satan și dragonul Leviatan, care ar fi avut șapte capete și zece coarne, și care simbolizează haosul, se creează haos în înțelegerea Bibliei. La început, Dumnezeu ar fi omorât balaurii în apă și ar fi sfărâmat capetele lui Leviatan, toți aceștia reprezentând haosul, în concordanță cu Psalmul 74. În același timp, la început Satana a fost un înger perfect și care nu a fost omorât de Dumnezeu. Același șarpe, omorât de Dumnezeu, în conformitate cu Psalmul 74, reapare în cartea Apocalipsa. Șarpele pare să fie același personaj, deoarece apariția din cartea Apocalipsa este șarpele cel vechi cu multe capete. Ori a fost omorât, ori trăiește și va apare din nou în viitor, ambele variante nu funcționează împreună. 

Nu există claritate în ceea ce privește relația dintre Leviatan și Satan sau în ceea ce privește lupta dintre bine și rău în Biblie. Amândoi, Leviatan și Satana, au avut adepții lor, alți balauri și îngeri căzuți, în cazul celui din urmă, dar primul a fost ucis de Dumnezeu, în procesul de creație, în timp ce ultimul va fi aruncat în foc la sfârșit. Mi se pare vizibilă, în această problemă, existența unei teologii a binelui și a răului în evoluție, începând cu mitologiile specifice Orientului Apropiat și terminând cu bătălia dintre bine și rău dintre Dumnezeu și îngerul răului. Cine este reprezentantul răului în univers, Leviatan sau Satan? Cine l-a creat pe Leviatan? A creat Dumnezeu doi îngeri ai răului? Răspunsul stă în mitologie care, așa cum știm, nu are respect pentru adevărul faptic.

Limbajul folosit de către cele două povestiri ale creației, din cartea Facerea, este același limbaj mitologic prin care alte culturi din Orientul Apropiat și-au exprimat vederile lor cu privire la originea universului. Chiar dacă conținuturile diferitelor povești ale creației, din diferite culturi, înregistrează deosebiri între ele, totuși simbolurile folosite sunt aceleași. În toate povestirile despre creația universului, un dumnezeu sau zei din exterior au generat tot ceea ce există. De fapt, principiul este același. Totul este explicat printr-o intervenție exterioară, care este responsabilă de existența universului și nu prin forțe care sunt inerente materiei și energiei. În realitate, materia și energia sunt „vii” și „creatoare”, ele au o determinare interioară, care le pune în mișcare.

 

 

 

 

 

  

 

 

 

 

 

 

 

Navigare website

 

 

 

 

 

 

 

Nou!

 

____________________

 

Carte:

Biserica Celor Născuți din Spirit

și Bisericile instituționale

 

Cartea Biserica Celor Născuți din Spirit

 

Citeşte cartea!

Comandă cartea!

___________________

Botezul în apă şi problema imaginilor

şi statuilor în Creştinism

 

  Broșura Botezul în apă și problema statuilor în Creștinism

 

Sfinţenie şi iad

 

iBroșura Sfințenie și iad

 

 

Rolul femeilor în Creştinism

şi

problema autorităţii

 

Broșura Rolul femeilor în Creștinism

 

 

 

 

Cuprins cu titlurile mesajelor

 

Mesaje actualizate

 

Stăpânitorul acestei lumi este Satana   

 

Diavolul există și este cu mult mai puternic decât credem noi. Este dumnezeul acestei lumi, nu este un amărât de înger care fuge dintr-o parte în alta pe fața pământului. Diavolul a înconjurat lumea noastră cu un glob invizibil constituit din minciuni și ipocrizie și pentru a străpunge această mantie nevăzută avem nevoie de o chemare personală din partea Tatălui ceresc...

 

(26. 10. 2016)

read more

 

Isus (Iisus) model uman exemplar 

 

În conformitate cu textele din N.T. atunci când a trăit pe pământ Isus (Iisus) a fost o Persoană care impresiona prin caracterul Său. Un adevărat iubitor de oameni care făcea numai bine celor din jurul Său și care dorea salvarea celor păcătoși. Atunci când am luat primul contact cu învățăturile Sale mi-a plăcut personalitatea lui Isus (Iisus) care rezulta din dragostea Lui față de oameni....

 

(23. 09. 2016)

read more

 

 

Credinta personala si stiinta confesiunilor crestine   

 

Avem doar două variante pentru care credem în Dumnezeu. Prima este frica de a nu fi pedepsiți cu iadul veșnic dacă nu credem și a doua este dragostea pe care un Dumnezeu atotputernic ne-o poartă fiecăruia dintre noi în mod individual. Cele două variante sunt diametral opuse și generează două teologii foarte diferite. Prima teologie se bazează pe dogme și doctrine obligatorii care înlocuiesc Legea din V.T. cu o lege nouă tot atât de ineficientă ca și cea veche...

 

(13. 08. 2016)

read more

 

 

Credinta religioasa si continutul ei   

 

Credința nu înseamnă doar să credem că există Dumnezeu și tot atât de important este și ceea ce credem despre El. Conținutul credinței noastre determină modul în care practicăm această credință. Putem să credem că Dumnezeu există și cu toate acestea să avem o imagine deformată despre El dar tocmai această imagine determină dacă vom fi sau nu mântuiți...

 

(18. 06. 2016)

 

read more

 

 

Adevarul vă va face liberi   

 

Bisericile instituționale sunt prima treaptă pe calea către salvarea sufletelor și toți credincioșii trec în mod obișnuit prin această etapă. Cu toate acestea ele nu sunt și ultima treaptă a creșterii spirituale individuale ci sunt doar o treaptă primară. Ce învățăm în Bisericile instituționale este un fel de învățătură care echivalează cu studiul claselor primare în școală dar până la o pregătire superioară este o distanță apreciabilă...

 

(21. 04. 2016)

read more